Eleganta pe note muzicale ( fragment din Jurnalul fetei care a salvat lumea…)

Articol trimis de mariana popa

Sala de dans era scaldata intr-o mare de intuneric si doar un singur con de lumina respira in mijlocul ei. Cateva note de pian rasareau din acel con, ca apoi sa se piarda in aerul mut. Imi auzeam respiratia sacadata. Corpul meu se misca ritmic pe acele franturi melodice. In jurul meu, simteam cupluri stranse care valseaza lent.

Un fum fin se ridica deasupra noastra si un miros dulceag de portocale ajungea discret la mine. M-am apropiat de bolul de lumina si am vazut mainile subtiri ale
pianistului care se joaca pe clape. Sala incepea sa prinda contur. Deja puteam sa observ siluetele oamenilor din incapere. Pianistul avea parul atat de alb si statea aplecat peste pian, incat am avut senzatia ca nu s-a mai ridicat de acolo de ani de zile; parea sa cante la acel pian dintotdeauna. Am ajuns langa el si mi-am asezat mana pe umarul lui. El s-a oprit pentru un moment si si-a ridicat privirea spre mine. In ochii lui verzi, am vazut ca ma astepta de mult timp.

Un zambet firav a aparut pe chipul sau si fara sa-mi spuna nimic, s-a intors la pianul lui. Am vazut, apoi, un microfon ratacit pe pian. L-am luat. Pianistul a inceput atunci sa cante o piesa jazz foarte ritmata pe care o stiam de cand eram mica. Am inceput sa cant timid si atunci intreaga sala s-a luminat. Am vazut atunci atatia oameni frumosi imbracati in costume sofisticate si rochii elegante care au inceput sa danseze bezmetic, asa cum se dansa odata in anii `20. Intreaga atmosfera s-a animat atat de puternic, incat am prins curaj si am inceput sa cant lejer si sa ma joc cu minunatele note muzicale. Un spectacol superb se desfasura in jurul meu.

Sala respira eleganta si sublim. Era un spectacol de moda amestecat cu muzica si franturi de teatralitate. Admiram superbele rochii de ocazie cum valseaza in aer si cum se pierd si se amesteca in tesaturi. Culorile deveneau din ce in ce mai aprinse, iar incaperea era scaldata in atata lumina, incat parca soarele se adapostise deasupra noastra.

Am observat atunci parul pianistului cum devine din ce in ce mai negru. Si-a indreptat privirea spre mine si am vazut un chip atat de tanar. Imi zambea acum larg.

Am continuat sa cant, dar atunci cand am terminat piesa, pianistul a tacut. A imbatranit. Iar, oamenii au devenit din nou tacuti si s-au intors la acea miscare lenta, amortita. Asa ca m-am decis sa mai cant o piesa, iar vocea mea i-a trezit din nou. Simteam o fericire exaltanta, dar in acelasi timp o responsabilitatea apasatoare.

Trebuia sa iau o decizie. Ma invada culoarea lor, eleganta, fericirea molipsitoare, stilul si frumoasa energie pe care acesti oameni mi-o ofereau. Asadar, nu m-am mai oprit din cantat de atunci…

Etichetat cu:
Postat în Moda si Frumusete

Lasă un răspuns